Urmeaza-ma pe    

 

 



O concediere nu este sfarsitul lumii...


 

Ce poate produce în noi vestea concedierii?


Vestea concedierii poate produce reacții multiple, datorate și modului în care am aflat despre concediere. Cu ale cuvinte, tipul concedierii poate amplifica anumite reacții ale organismului și psihicului nostru. Mi-aș permite să diferențiez un pic aceasta tipologie a concedierilor, observată de-a lungul anilor înainte de a răpunde efectiv la această întrebare.


Desigur, poate concedierea clasică rămâne aceea în care suntem anunțați brusc și uneori sec, mult prea sec, că angajatorii nu mai au nevoie de serviciile noastre, argumentând în fel și chip decizia lor. Un alt tip de concediere este cea în care voi ști că undeva, în viitorul apropiat, datorită modului defectuos în care merg lucrurile, totul aflându-se pe o pantă descendentă și doar un miracol ar mai putea salva firma, voi ajunge să nu mai am un loc de muncă.


În practica mea am întîlnit și concedieri pasiv-agresive. Le-aș denumi așa pe acelea când angajatorul nu are un motiv real de nemulțumire la adresa capacităților profesionale ale in dividului însă salariul acestuia a devenit prea mare sau este perceput ca periculos prin câte știe despre firmă, afectează relațiile cu ceilalți etc. De obicei, în unele corporații se mai practică această formulă, de scoatere încet încet pe o linie moartă, cînd angajatului i se iau din atribuții, este frustrat din ce în ce mai mult, făcut să înțeleagă că nu mai este dorit și că cel mai convenabil ar fi o renunțare reciprocă dacă nu chiar demisia angajatului.


Revenind la întrebarea inițială despre vestea concedierii, oamenii pot avea diferite reacții psiho-comportamentale, extremele fiind între o atitudine relaxată de genul de abia așteptam, oricum nu-mi mai plăcea aici, o să mă descurc și renunțarea la tot și toate, șocul punând o presiunea psihică prea mare asupra persoanei, acesta nu mai vede nicio ieșire alegând chiar sinuciderea.


Să nu uităm că atunci când privim o veste bruscă, despre o pierdere, cum ar fi și o concediere, organismul nostru are nevoie de o perioadă de adaptare, acomodare, revenire, parcurgând procese pe care psihiatrul american Elizabeth Kubler-Ross le-a denumit stadiile durerii sau ale agoniei. Apar astfel reacții de negare a acelei vești, de tranzacție în care încerci să negociezi, să repari, de agresivitate îndreptată împotriva ta sau a celorlalți și, spre sfîrșitul acestui proces chiar depresie. Fiindcă suntem diferiți nu toați oamenii respectă această liniaritate, ajungând mai repede la capătul tunelului, la acceptare și reluare a unui curs firesc al vieții.



În fața concedierii, bărbații și femeile reacționează diferit?


Femeile de obicei, au curajul de a-și exprima mai mult suferința, frica despre viitor. Bărbații tind să reprime, să mascheze, să braveze, recurgând uneori la fuga în alcool sau alte dependențe. Această diferențiere apare și datorită unui model cultural în care au învățat încă de mici că bărbații nu plâng și nu se plâng, sunt puternici și trebuie să găsească singuri o soluție.



Dar cei care au sau nu au funcții de conducere?


Căderea de la o înălțime mai mare doare de obicei mai tare...Oamenii obișnuiți cu un stil de viață, cu un statut ridicat și care și-au hrănit ego-ul prin funcții au tendința să sufere mai mult. Sunt aici ani de muncă investiți, sacrificii dar și realizări. Când rămâi fără toate acestea, șocul este dureros și se poate prelungi mai mult timp. Există și manageri care după ani de muncă și de menținere în top, pot răsufla ușurați, se pot bucura ca de un an sabatic, se pot relaxa înainte de a-și propune să revină în proiecte noi. Oricum, agențiile de tip head-hunting lucrează...



De ce unii oameni, indiferent de statut, privesc mai lejer concedierea în timp ce pentru alții este cea mai mare tragedie de pe pământ?


Aici intervin mai mulți factori, printre care și modelele parentale avute în copilărie. Dacă am trăit într-o familie cu o atmosferă depresivă sau anxiogenă, în care unul din părinți enunța păreri cum că viața nu are nici un sens, toate eforturile noastre sunt degeaba, nu știu cum o să ne descurcăm, dacă nu am ce să vă pun pe masă nu știu ce mă fac sau despre potențialul său, nu sunt în stare de nimic, nu sunt bun, fac umbră pământului degeaba, sunt șanse ca unii dintre noi să fi fost impregnați de aceste opinii, credințe iraționale. Aceste gînduri negative parentale se pot reactiva în noi automat atunci când traversăm etape mai dificile din viață, cum ar fi și concedierea. Cu alte cuvinte, unii dintre noi vor reacționa mai funcțional, vor fi mai activi în cazul unei concedieri, în timp ce alții se vor afunda în depresie, renunțare, în funcție de ceea ce gîndim. Atâta timp cît vom catastrofiza aceste eveniment, vom lua un rol de victimă și vom renunța la a căuta soluții, căderea în gol va fi de neoprit.



Ce avem de făcut pentru a depăsi mai ușor o astfel de situație precum concedierea?


Psihanaliștii vorbesc de forța Eu-lui în situații de criză, în Biblie se scrie că în foc se lămurește aurul. Știm că noi oamenii, ne întărim și ne dezvoltăm noi abilități, asemenea unor mușchi, prin traversarea unor situații dificile în viață. Unii oameni aleg să lupte, declanșează coping-uri proactive, caută soluții, privesc concedierea ca pe o oportunitate, o șansă să schimbe, să dezvolte alte abilități sau direcții de dezvoltare, alții cedează mai ușor, renunță sau amână să găsească soluții, complăcându-se în roluri de victimă mai ales când au și beneficii secundare, cund primesc atenția și afecțiunea noastră datorită aceste concedieri, privită ca o tragedie și un eșec personal.


Când suntem la o astfel de răscruce și nu știm încotro să o luăm există multiple modalități prin care ne putem ajuta, cum ar fi de exemplu și o consiliere vocațională. De asemenea, astăzi există cursuri de reconversie profesională, posibilități de a învăța noi și noi lucruri, de la limbi străine pînă la diverse abilități practice. Sociologic vorbind, se spune că nimeni nu mai iese la pensie cu prima calificare obținută...


Avem și posibilitatea de a călători mai mult, a schimba zonele defavorizate cu unele în care oportunitățile de a găsi de muncă sunt mai mari, în zilele noastre chiar în alte țări. Depinde de cât suntem dispuși să investim ca timp, energie, acțiuni în a continua până reușim.


A cere ajutor, sprijin celor din jur nu este o greșeală ci arată că vrem să continuăm, că nu ne dăm bătuți. A ne culpabiliza nu ne ajută ba dimpotrivă. A examina realist care au fost cauzele unei concedieri, cu ce am contribuit noi, a ne asuma eventualele erori ne va ajuta să creștem și să evităm în viitor să facem aceleași greșeli. Să nu uităm un principiu, nu există eșec, există feedback, dacă suntem sinceri față de noi și curajoși în a privi adevărul în față.


Ca psiholog nu pot să nu acord importanță gândurilor și acțiunilor noastre. Aceste ne pot fi amici sau inamici. Dacă gândim negativ și acțiunile noastre vor fi spre izolare și retragere. Să nu uităm, suntem învinși doar dacă ne oprim...



Cum ne pot ajuta cei din jur? Prieteni, familie, partener...


Cum ne pot ajuta sau încurca cei din jur...Cei apropiați nouă pot să ne asculte of-ul, să ofere un cadru empatic de susținere prin ascultare, prin acel a fi acolo la nevoie... Desigur, pot ajuta și mai activ dacă știu de locuri de muncă, potențiale oportunități, la alcătuirea unui cv etc. De preferat este să nu exagerăm cu sfaturi sau încurajări de tipul te descurci tu, ai mai trecut prin atâtea, o să fie bine sau cu laude, complimente nesusținute, generale și de fațadă în care nici noi nu credem. La fel de nocive pot fi compătimirile exagerate și continue, săracul, nu meritai, după atâtea sacrificii...



Când jobul devine supracompensare?


Mai întâi să denumim un pic supracompensarea. Această strategie de reușită, de îndeplinire a unor nevoi emoționale și materiale provine din acel instinct de luptă, ca mecanism de supraviețuire, declanșat de amigdală, de creierul nostru reptilian. În timpurile noastre supracompensarea este guvernată de verbul a face.


Sunt câteva indicii când jobul a devenit o supracompensare. Dacă rămân mereu peste program, valorizându-mă astfel, dacă organismul meu este obosit, dacă apar stări de iritabilitate, insomnii, dacă mă refugiez în muncă și întrerup contactele cu prietenii folosind serviciul la înaintare ca scuză, când partenerul de viață îmi tot atrage atenția că petrecm puțin timp împreună sau chiar ajunge să mă părăsească, când îmi văd copii numai dormind, pot fi astfel de semne de supracompensare.



Cum putem împiedica sau repara această supracompensare?


În primul rând este de dorit să accept, să recunosc că muncesc prea mult și că efectele acestei implicări prea mari sunt dureroase. Să am curajul să recunosc că această strategie care m-a ajutat cândva să cresc profesional, să am reușite, se întoarce ca un bumerang împotriva mea și a vieții de familie.


În cabinetul meu, în cadrul unor terapii, folosesc o metaforă, aceea cu o masă cu patru picioare. Noi, oamenii, suntem ca o astfel de masă. Dacă vrem să fim în echilibru, să avem o calitate bună a vieții, este necesar să avem acțiuni pe toate picioarele mesei...Un picior îl reprezintă familia, relațiile cu cei dragi, timpul și activitățile desfpșurate aici. Un alt picior îl reprezintă piciorul profesional, serviciul. Fac ceea ce îmi place, căștig suficient, atmosfera este bună la locul de muncă sau sunt plin de nemulțumiri? Fiindcă noi oamenii suntem niște animale sociale cum ne denumea cândva Aristotel și nu niște urși grizzley, ce trăiesc singuri prin păduri, avem nevoie unii de ceilalți, avem nevoie să facem parte din grupuri, să aparținem...piciorul social este astfel, al treilea picior al mesei. În sfărșit, ultimul picior este cel pentru sufletul meu, eu și numai eu. Astfel, regăsim aici pasiunile, interesele mele ce mă ajută să-mi încarc bateriile, să mă scoat din priză, să mă relaxez. De la sport, mișcare fizică până la acele hobby-uri poate din copilărie dar abandonate sau unele pasiuni inhibate, înfrânate. A avea activități în rolurile diferite ne asigură un echilibru, altfel masa se înclină...



Cât de traumatizantă sau importantă este schimbarea locului de muncă?


Este o întrebare dificilă și prin prisma faptului că suntem diferiți și că intervin aici multe variabile. Una poate fi o concediere la 25 de ani alta la 50. Pentru cei cu o structură psihică mai dispusă la schimbări, mai extraverți, celor cărora le place varietatea și care se plictisesc după un anumit timp, concedierile pot să le satisfacă nevoia de nou, de provocări. Pentru persoanele cu o structură psihică mai anxioasă, mai dependentă, cărora nu le plac schimbările, locurile și oamenii noi, concedierea poate consuma mai mult din energia lor psihică, din resursele interne de a face față și pot avea nevoie de mai mult timp de adaptare, de mai multă susținere ca să treacă peste...



Ce rol are jobul/munca în viața noastră?


Munca este o sursă de împlinire dar atenție, nu singura! Noi amenii avem nevoie să facem ceva, să fim utili, să creăm. Renumitul psiholog american Mihaly Csikzentmihaly denumește fericirea ca o stare de flux, o transă psihică, ca în hipnoză. Atunci când fac ceea ce îmi place, cînd mă detașez de tot și de toate, munca devine o astfel de stare, dacă sunt norocos...Alți psihologi pun accentul pe sens și atunci, mulți oameni își găsesc în muncă sensul vieții, ajutându-i pe alții de exemplu. Cei ce lucrează în educație, în domeniul sănătății pot avea un astfel de sens, neexcluzându-i desigur, pe ceilalți. Prin muncă ne îndeplinim și nevoile bazale și aici putem revedea acea piramidă a lui Maslow, cu nevoile umane. O casă, un pom, un copil se fac și se întrețin și cu ajutorul banilor proveniți din muncă. Serviciul poate răspunde și nevoilor noastre de socializare, de a fi parte dintr-un grup, ne poate oferi șansa să ne găsim partenerul de viață.



Cum să facă față concedierilor managerii ai căror task este să pună oamenii pe liber?


Nu înțeleg prea bine întrebarea Cătălina... Te referi la propria lor conceediere sau că sunt puși să facă asta? Totuși, răspund...


Ca noi toți, și acești manageri pot dezvolta în timp o strategie de imunizare, de apărare împotriva acelor emoții ce le poate destabiliza echilibrul psihic. Nu-i ușor să disponibilizezi oameni gândindu-te că aceștia au familii, copii de întreținut. Se formează în timp o anumită detașare psihică, pot privi această sarcină mai puțin afectiv, se implică mai puțin, lucru ce-i poate ajuta. Mai mult, dacă aceștia au trăsături de personalitate mai reci, sunt mai introverși, mai raționali, sunt mai puțin empatici, nu pun la suflet cum se spune, psihicul lor poate face față mai bine acestui gen de job.



Ce efecte are concedierea în celelalte zone ale vieții noastre: cuplu, familie, cerc social, prieteni etc?


Suntem în anul 2015, la 26 de ani după revoluție. Dacă imediat după revoluția din decembrie 89 concedierile aduceau groază și erau privite ca un dezastru și datorită închistării, rigidității sociale, în acest prezent concedierea, ca fenomen social, este integrată deja tipului de societate în care trăim. Poate bunicii sau părinții noștri erau mult mai îngroziți de pierderea unui loc de muncă. Să nu uităm că unii oameni petreceau și 30 de ani de muncă în același loc.


Acum, flexibilitatea și varietatea serviciilor, mobilitatea ofertelor și a forței de muncă a crescut enorm astfel că, în timp, concedierea s-a normalizat social, nemaifiind privită ca un bau-bau.


La nivel micro-social, ca și familie, dacă persoana în cauză renunță la căutarea unui loc de muncă, se autocompătimește, devine o victimă, intră în depresie, desigur că cei din jur pot fi afectați. De la nivelul de trai datorită banilor mai puțini și până la aspectele emoționale, atmosfera dintr-o familie. Nu-i ușor să-ți vezi tatăl refugiindu-se în alcool sau mama izolându-se în depresia ei după o concediere...Și aici, părinți au o răspundere prin modelul care-l oferă copiilor, de învinși sau învingători în viață.


Pentru viața de cuplu este firesc să ne susținem partenerul în astfel de momente. Să nu uităm, la bine și la rău... însă când această situație se prelungește cînd trec lunile sau chiar anii și partenerul se complace în situația de șomer, iar eu duc singur povara susținerii familiei din punct de vedere financiar pot apărea resentimente, frustrări. Destrămarea cuplului are de multe ori la bază și acest motiv, când partenerul concediat s-a concediat el însuși din propria sa viață, când a renunțat și trăiește pe umerii celorlați. Există desigur, și cupluri care se întăresc, care fac echipă, și devin mai sudate când sunt supuse unor astfel de încercări. Să nu uităm că situația se poate inversa...



Publicat in revista Psychologies.



 Inapoi Share 

 






Calendar

 

  Octombrie, 2018  


  • Lu
  • Ma
  • Mi
  • Jo
  • Vi
  • Sa
  • Du
 
 
 



Newsletter

 

Aboneaza-te la neswletter pentru a primi informatii despre evenimente, ateliere, workshop-uri!



» Vezi campaniile anterioare
 

Datele vor fi folosite strict de catre luciannegoita.ro sau de site-urile partenere pentru a comunica informatii de interes!

 


 


Copyright © Lucian Negoita. Toate drepturile rezervate.

 

Urmeaza-ma pe